”Multe religii există în lume și toate cu nume mincinos, pentru că sunt numite cu nume omenesc. Și dacă veți întreba nu numai oamenii, ci chiar și pietrele vor striga că singura Credință adevărată, singura Biserică adevărată, nu religie, este cea întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om prin învățătura Sa, și prin Cinstitul Său sânge vărsat pe Crucea Golgotei…
Evanghelia din Duminica aceasta, a VII-a după Rusalii, ne istorisește trei minuni săvârșite asupra a trei oameni sau două minuni, dacă ne referim la felul lor…”
- Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum -
(Ev. Matei 9, 27-35; 9, 1)
” Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.”
”Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere”. (Matei 9, 1-8)
Sfantului STEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI, voievodul de neam musatin, pentru taria credintei sale in Hristos, pentru multimea faptelor sale crestinesti, pentru maretia actelor sale de vitejie, de aparator al Bisericii stramosesti si al hotarelor patriei, poporul roman de pretutindeni i-a inaltat in adancul constiintei sale un altar de preamarire cuvenita, un monument mai trainic decat orice granit 1. Prin acest monument nepieritor, inchegata din virtutile stralucitului voievod, acesta este ridicat in cinstire si preaslavire, este privit asemenea sfintilor si asezat in randurile binecredinciosilor aparatori ai Bisericii si ocrotitori ai dreptei credinte.
Peste ani si veacuri el a fost si este in constiinta poporului asemeni Sfantului Imparat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare.
Prin actul solemn al canonizarii sale oficiale, Sfantul si indreptatorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pronunta recunoasterea si marturisirea soborniceasca a faptului de constiinta istorica si crestina ca poporul nostru a pastrat neintrerupt vreme de cinci secole candela aprinsa la Putna, locul odihnei vesnice intru slava a marelui Stefan, i-a pastrat chipul – icoana,
intr-o lumina limpede si in toata stralucirea ei: “Un om minunat, un sfant cum nu mai poate rasari altul, izvorul a toata vitejia, fantana tuturor dreptatilor, marea bunatatilor” 2. Sfantul Stefan cel Mare este si ramane in istoria noastra simbolul voievodului crestin, neinfricatul aparator al credintei ortodoxe si al patriei sale, straja darza in fata dusmanilor care amenintau sau cotropeau tara pustiind dintr-o zare sau alta, “sfant si imparat al romanimii“, al tuturor celor care “cumineca” in aceasta limba 3, limba in care poporul nostru vreme de doua milenii s-a bucurat, a plans si s-a rugat.
In chipul marelui voievod Slefan al Moldovei, neamul nostru din toate hotarele sale stravechi si-a recunoscut cea mai inalta intrupare a propriilor insusiri si nazuinte, proiectandu-le pe fundalul crestin si inca de atunci intr-un orizont ecumenic. S-ar cuveni astfel ca insasi constiinta europeana sa recunoasca meritul sau deosebit in apararea crestinatatii la portile Orientului.
A purtat un lung sir de razboaie sub stindardul unei singure lupte, lupta pentru “Lege”, in inteles spiritual, aparandu-si neamul impotriva veleitatilor eterodoxe din jur 4, impotriva semilunei care primejduia intregul continent. Pentru acest lucru se cuvine, acum si mereu, sa luam aminte la indemnurile acelor strabuni care in scrierile lor subliniau adanca povata a cugetului, de a vedea in virtutile de lupta rabdare si sfintenie, prin care a stralucit Voievodul Stefan cel Mare, “pilda de indreptare si sfintenie, de indreptare celor vii“, noua tuturor celor de astazi si celor ce ne vor urma.
Cu armele cu care îi războieşte pe robii lui Dumnezeu îşi pierde şi propria-i putere
”Diavolul îşi pierde propria-i putere şi se biruie cu aceleaşi arme cu care-i războieşte pe robii lui Dumnezeu. Acest lucru nu se întâmplă cu voia lui, ci este lucrarea înţeleptului şi atotştiutorului Dumnezeu Care întoarce şi armele şi înşelăciunile diavolului asupra capului lui.
Aşa s-a întâmplat şi acum. Diavolul l-a îndemnat pe tiran să nu mai taie capetele sfinţilor şi să nu-i mai arunce la fiare, nici să-i pedepsească în vreun alt fel, ci l-a îndemnat să poruncească să fie aruncaţi în foc. Aceasta ca să nu mai rămână nimic din trupurile lor şi deci să nu se păstreze sfintele lor moaşte, iar cenuşa lor să fie amestecată cu cenuşa jijiţelor. Dumnezeu, însă, S-a folosit de acest mijloc ca să desfiinţeze necredinţa (Sfintele moaşte nu sunt arse de puterea focului – nota ed.).
(La Statui, IV PGB 32, 76. PG 49, 64)
Dumnezeu are acest obicei să întoarcă, încă de la început şi din primul ceas, împotriva diavolului, toate vicleşugurile cu care încearcă să ne piardă. Le întoarce asupra capului lui şi le preschimbă în aşa fel încât să slujească mântuirii noastre.
Ia aminte! Diavolul l-a alungat pe om din rai, dar Dumnezeu i-a deschis omului cerul. Diavolul l-a depărtat pe om de stăpânirea sa pe pământ, dar Dumnezeu i-a dat împărăţia cerurilor şi a aşezat firea omenească pe tronul împărătesc. Aşadar, Dumnezeu ne dăruieşte mereu mai mari bunătăţi decât acelea de care diavolul încearcă să ne lipsească. Dumnezeu lucrează aceasta făcându-l pe diavol şi mai înspăimântător în uneltirile lui, iar pe noi învăţându-ne să nu ne temem de ele.” (Sf. Ioan Gură de Aur)
CUVINTE DE FOLOS:
