Mergând, învăţaţi toate neamurile…

Lecturi duhovniceşti – predici audio, cuvinte de folos…

Predica întâi a Cuv. IUSTIN DE LA CELIE la Duminica Înfricoşatei Judecăţi: IUBIREA LUI HRISTOS

| 1 Comentariu

 

 

Un comentariu

  1. „Fără Mine nu puteţi face nimic”
    Omul, dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel „Fără Mine nu puteţi face nimic” pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Când cineva se deznădăjduieşte de sine însuşi în înţelesul cel bun, atunci îl află pe Dumnezeu. “Toată nădejdea mea spre Tine o pun”. Chiar şi oamenii cei mai duhovniceşti nu îşi au asigurată în această lume pe deplin viaţa lor, de aceea se şi ţin pe ei înşişi mereu în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de “eul” lor, deoarece “eul” îi aduce omului toată nefericirea duhovnicească.
    Increderea în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai rău, pentru că ne aruncă în aer fără milă şi ne lasă nefericiţi pe drumuri. Când omul are încredere în sine, se leagă şi nu poate face nimic sau se luptă singur. Atunci este firesc să fie biruit de vrăjmaş sau să nu reuşească şi astfel să i se zdrobească “eul” său. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte foarte înţelept ca să vedem şi intervenţia Sa dumnezeiască şi nereuşita ce am suferit-o prin încrederea noastră în sine. Atunci când cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment ce se petrece în viaţa sa, dobândeşte experienţă, ia aminte şi astfel sporeşte.
    Hristos cerea mai întâi credinţă în puterea lui Dumnezeu şi apoi făcea minunea: “Dacă crezi în puterea lui Dumnezeu, te vei face sănătos”, spunea. Nu precum spun astăzi unii, în mod greşit: “Omul are puteri şi dacă crede în puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune şi Evanghelia: «Să crezi»? Prin urmare, suntem de acord”. Da, Hristos spunea: “Crezi?“, dar înţelegea: “Crezi în Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu poate?“. Cerea de la om garanţia că are credinţă în Dumnezeu şi numai atunci ajuta. Nicăieri nu spune Evanghelia să cred în egoismul meu, ci să cred în Dumnezeu, să cred că numai El mă poate ajuta, mă poate vindeca. Aceştia însă le iau anapoda şi spun: “Omul are puteri şi trebuie să creadă în el însuşi”. A crede cineva în el însuşi înseamnă că are sau egoism sau demonizare.
    - Părinte, aceşti oameni atunci când se face o minune, spun că aceasta s-a întâmplat deoarece omul a crezut că se va face.
    - In spatele acestui aranjament egoist se ascunde lucrarea diavolului. Unii ca aceştia încurcă pe “crezi?” ce l-a spus Hristos, cu “crezul” lor. De aici porneşte toată această demonizare ce există în lume. După aceea îţi spun: “Să nu respecţi nici pe cel mare, nici pe cel mic, ca să dobândeşti personalitate”. De aceea auzi nişte lozinci: “Calcă-i, zdrobeşte-i, ca să reuşeşti”. Respectul este considerat ceva retrograd şi diavolul triumfă. Chiar şi un copil de ar vorbi puţin cu obrăznicie părinţilor sau celor mari este părăsit de harul lui Dumnezeu şi primeşte înrâuriri diavoleşti, cu atât mai mult dacă îşi face omul din acest fel de comportament “tipicul” său.
    - Părinte, dar cum este atunci când cineva spune că el crede în Dumnezeu, dar nu crede că Dumnezeu ne păzeşte?
    - Atunci se face pe sine dumnezeu. Cum crede el oare în Dumnezeu?
    - Işi face în fiecare dimineaţă semnul Crucii etc.
    - Insă astfel unul ca acesta spune: “Cred în Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a dat minte ca să putem face orice vrem”. Sau: “Sunt dumnezeu. Nu spune Scriptura: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Inalt toţi»?. Nu se gândeşte că pentru a fi cineva dumnezeu după har, trebuie să aibă harul lui Dumnezeu. Insă el numai cu mintea lui se socoate pe sine dumnezeu. Altceva este ca cineva să aibă harul lui Dumnezeu şi să se facă dumnezeu după har, şi altceva este să se autoproclame pe sine dumnezeu. Aici este încurcătura. Făcându-se astfel pe sine dumnezeu, în cele din urmă ajunge să fie ateu (fără Dumnezeu).
    Cum se poate ajunge la necredinţă
    - Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?
    - In problema aceasta pot exista două cazuri. într-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt – să încerc s-o fac şi eu” – şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi continuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dumnezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.
    Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.
    - Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
    - Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, monahii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a luat-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele harului lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! (…)”.
    Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”

Lasă un răspuns

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *.