Cuvânt în Sfânta şi Marea Vineri la Mântuitoarea Patimă

Întristat este sufletul Meu până la moarte!

           De ce oare? Pentru că vede mai înainte moartea? Nu, cu neputinţă! Şi noi insultăm mult pe Iisus Hristos dacă ne gândim că El este atât de mic la suflet. Ce este deci aceea ce vede înainte şi-L face să Se întristeze atâta?

          Ascultaţi-o! Iisus Hristos, Fiul fără de păcat al Fecioarei, Fiul Unul născut al Lui Dumnezeu, mişcat de o dragoste covârşitoare, merge să sufere atâtea câte n-a suferit alt om. Merge să-Şi verse până la cea din urmă picătură preacuratul Său sânge. Merge să moară ca un osândit, sus pe o cruce, ca să mântuiască pe toţi oamenii. Unul a murit pentru toţi, zice Pavel către Romani. Unul a murit pentru toţi. Cu toate acestea, vede mai dinainte că cei mai mulţi oameni se pierd. Vede mai dinainte cu toate acestea că numele Său se huleşte, că sângele Lui este călcat şi se calcă în picioare, că Crucea Lui se insultă de atâţia necredincioşi şi neevlavioşi. Şi mi se pare că Hristos spune: „Am suferit o patimă atât de dureroasă şi o moarte atât de insultătoare ca să câştig sufletele oamenilor pentru rai. Şi cu toate acestea, să fie iadul plin de sufletele oamenilor? Să sufăr cu bucurie, să mor cu bucurie, Tată, nu după cum voiesc Eu, ci după cum voieşti Tu! Dar să sufăr şi să mor fără să folosesc celor mulţi? O, aceasta Îmi pricinuieşte moartea înainte de moarte. Întristat este sufletul Meu până la moarte!”

          

          Când acolo, în grădină, a început să Se întristeze şi să Se îndurereze, a făcut-o nu pentru că vedea mai dinainte moartea Lui, ci pentru că vedea mai dinainte nerecunoştinţa noastră. L-a făcut să asude cu sânge nu greutatea crucii pe care Şi-o închipuia, ci greutatea păcatelor noastre pe care le cunoştea mai dinainte, ca Dumnezeu. Mi se pare că Hristos ar spune: „Eu merg să răscumpăr pe oamenii care trebuia în veci să se chinuie în iad şi după ce-I răscumpăr cu atâtea dureri, cu atâtea patimi, cu atâta sânge, cu atâta agonie, sus, pe cruce, voi vedea din atâţia ucenici ai Mei, că unul mă vinde ca Iuda prin iubirea de argint, pe altul că se leapădă de Mine ca Petru, cu jurăminte şi minciuni, pe unul să mă prefere lui Baraba ca să-li facă pofta lui, pe altul să Mă biciuiască cu plăcerea trupului şi toţi să Mă răstignească cu alte păcate.

           

         Pentru cine am suferit? Pentru cine am murit? Pentru oameni nerecunoscători, care sau nu cunosc, sau nu voiesc binefacerea Mea. Ah, la ce a folosit sângele Meu? Ah, pentru aceasta întristat este sufletul Meu până la moarte şi negreşit, aceasta este o nerecunoştinţă, creştini, care este de neasemuit!”

         Acesta pe care-L vedeţi este trupul mort al Tatălui vostru, care a murit atârnat pe lemnul crucii. Luaţi săgeţile, aruncaţi-le, loviţi-L, răniţi-L, dacă mai este loc pentru alte răni! Vai, nu sunt doi, sunt mulţi care aruncă!

          A cui este săgeata aceasta dintâi, care-I răneşte capul? Este a mândriei luciferice, a slavei deşarte, nesupuse şi nepedepsite, pe care o au clericii! A cui este săgeata aceasta a doua, care-I deschide coasta? Este a vrăjmăşiei pe care o păstrează urâtorii de fraţi! Dar aceea care-I răneşte mâinile? Este a nedreptăţii şi a răpirii pe care o fac conducătorii şi bogaţii! Dar oare acele atât de multe săgeţi, care vin atât de des şi-I rănesc tot trupul Lui preacurat? Sunt ale păcatelor trupeşti pe care le fac bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni. Cine poate însă să numere pe altele nenumărate săgeţi care cad ca grindina, pe care le aruncă defăimările, minciunile, jurămintele false şi hulele creştinilor? Veniţi, veniţi! Săgetaţi! Săturaţi pofta voastră cu trupul mort al Tatălui vostru omorât! Veniţi, copii mai sălbatici decât fiarele! Este oare cineva care să aibă milă de El să nu-L rănească? Cine este acesta? Mă tem, mă tem că nu este nici unul. Unde s-a mai auzit o atât de mare nerecunoştinţă? Fiul să rănească pe Tatăl, şi pe Tatăl mort! Şi aşa fac creştinii, răstignesc din nou pe Cel răstignit!

          Iartă-le lor! În acest ceas să fie iertaţi mulţi, poate îşi vor vedea vreodată greşeala şi se vor îndrepta! Iartă-le lor! Să fie iertate, deci! Iertare, dar să înceteze săgeţile, să se termine păcatele, să se arate un semn de pocăinţă, un suspin, o lacrimă… Inima Iisus-ului meu , ce zici?  Iartă-le lor, Părinte! Inima păcătosului, ce răspunzi?

Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!