Predică la pomenirea Sfinților șapte Tineri din Efes

(4 august/22 octombrie)

Imparatul Deciu (250), venit din Occident, odata ajuns la Efes, dadu ordin intregii  populatii sa se adune in temple pentru a se inchina idolilor. In a treia zi a  sarbatorilor organizate cu aceasta ocazie, imparatul ordona arestarea tuturor  Crestinilor. Evreii si pagânii din oras ajutara cu sârguinta pe soldati sa duca in piata  publica pe toti credinciosii, pentru a-i obliga sa aduca sacrificii idolilor.  Multi cedara in fata perspectivei torturilor, in timp ce aceia care refuzau sa  se supuna erau omorâti fara mila. In fata acestor demonstratii de cruzime, Maximilian,  fiul prefectului orasului, si alti sase tineri din familii bune, care serveau  in armata [în versiunile cele mai vechi ei apar ca tineri soldati, dar mai  târziu fura prezentati ca niste copii, in special in traditia iconografica] se  intristau si varsau multe lacrimi, nu atât pentru suferintele mucenicilor cât  pentru pierderea sufletelor celor care se supuneau cedând imparatului. De câte  ori era anuntata sarbatoarea unui sacrificiu, ei se retrageau in biserica  pentru a se ruga ; dar aceasta atitudine nu scapa din vedere pagânilor,  care se dusera sa îi denunte imparatului. Cu ochii inca plini de lacrimi si prinsi  in tot felul de legaturi, fura târâti la palat. Maximilian vorbi in numele  tuturor, pentru a raspunde imparatului, care le puse intrebari asupra motivului  nesupunerii lor : „Noi avem, spuse acesta, un Dumnezeu, a carui  slava umple cerul si pamântul, noi Îi dam in dar jertfa tainica a marturisirii credintei  noastre si a neâncetatelor noastre rugaciuni !”.

Deciu, plin de mânie, ordona sa le fie smulse centurile, semn al inaltei  lor demnitati, si, prefacându-se a-i fi mila de ei, ceru sa fie eliberati de  toate legaturile si le dadu câteva zile pentru a reflecta, in timp ce el avea  sa lipseasca din oras.

Dupa ce s-au sfatuit intre ei, cei sapte hotarâra sa mearga sa se ascunda  intr-o pestera mare situata in partea de rasarit a orasului, pentru a se  pregati, in liniste si rugaciune, sa fie adusi din nou in fata tiranului. In  timpul zilelor astfel petrecute retrasi, Iamvlih, cel mai tânar dintre ei, se  ocupa de aprovizionare si cobora de aceea din când in când in oras.

Imediat dupa revenirea sa in Efes, Deciu dadu ordin sa fie adusi in fata  lui prizonierii Crestini pentru a le propune sa aduca ofrande idolilor. Aflând  vestea, cei sapte isi indesira rugaciunile. Facura atâtea nevointe incât la  cadera serii se asezara pentru a lua pîinea adusa de Iamvlih si adormira,  cuprinsi de somn. Prin Providenta cereasca isi dadura astfel sufletul, cu  ragaciunea pe buze.

Furios ca nu ii mai gaseste pe tinerii Crestini, Deciu ceru sa fie  cercetati  parintii lor care divulgara  locul ascunzatorii si imparatul trimise oameni dându-le ordin sa inchida  intrarea in pestera, pentru ca Sfintii sa moara acolo asfixiati. Functionarii  insarcinati cu aceasta misiune, Teodor si Barbos, care in ascuns  erau si ei Crestini, executara ordinul fara  tragere de inima, apoi ei gravara povestea Muceniciei celor sapte tineri pe  placi de plumb puse intr-o lada pe care o ascunsera in apropiere.

Dupa vreo doua sute de ani, sub domnia lui Teodosie cel Tânar (prin 446), o  erezie negând invierea mortilor separa Biserica. Fiind cauzata de Episcopul de  Aigai, Teodor, aceasta credinta gresita duse la pierderea multor suflete, incât  cucernicul imparat Teodosie implora pe Dumnezeu cu lacrimi sa arate adevarul.  Atunci se intâmpla ca proprietarul terenului unde se afla pestera celor Sapte  Martiri, un oarecare Adatiu, sa hotarasca sa construiasca un staul pentru  turmele sale. Pe când scotea pietre, elibera intrarea in pestera si imediat cei  sapte revenira la viata, de parca ar fi adormit in ajun, fara sa se fi schimbat  nicicum si fara sa fi suferit de pe urma acestui somn lung.

Adusera imediat vorba de persecutare si de perspectiva inchinarii la idoli  in public ordonata de Deciu. Maximilian lua cuvintul spunind :  „Haideti fratilor, sa ne ia Deciu ! Sa ne tinem cu vitejie in fata  celor ce ne persecuta si sa nu ne tradam credinta prin lasitate. Tu, Iamvlih,  ia banii acestia si du-te in oras sa cumperi piine. Ia mai multa decât de  obicei, ca ne este tare foame si cu aceasta ocazie vezi ce se mai aude cu  imparatul care ne cauta”. Ajuns la intrarea in oras, Iamvlih fu mai intâi  surprins sa vada semnul Crucii la toate portile. Nemairecunoscând nici oamenii  nici constructiile, se intreba daca viseaza sau daca nu cumva intrase in alt oras.  Cumpara pâine in piata dar cind dadu banii brutarului acesta se uita cu atentie  la el si il intreba daca nu cumva gasise vreo comoara veche deoarece monezile  purtau efigia unui imparat din vechime.

La aceste cuvinte, Iamvlih incepu sa tremure de frica si gândindu-se ca  urma sa fie dat in mâinile imparatului, vru sa o ia la fuga. Dar negustorii il tineau  si il amenintara sa il ucida daca nu avea sa imparta cu ei comoara ;  legându-i o funie de gât, l-au târât in piata publica. Tocmai atunci multimea  intilni pe proconsul care se ducea la Episcopul Stefan.  Informat de pricina acestei agitatii, inaltul magistrat intreba pe Iamvlih cum  gasise comoara aceea si unde o ascundea. Tânarul ii raspunse ca nu gasise nimic  ci ca avea banii aceia de la parintii sai. Cum i se puneau intrebari despre  tara lui si despre neamurile sale, el raspunse : „De aici sint daca  acest oras este Efes iar parintii mei sint cutare si cutare”. Aceste nume  fiindu-i  necunoscute proconsulului si  mai ales neobisnuite, acesta se mânie si il acuza pe Iamvlih ca vrea sa il  insele in timp ce monezile, vechi de peste doua sute de ani, marturiseau ca  gasise o comoara. Iamvlih cazu la picioarele sale si il implora sa ii arate  unde se afla imparatul Deciu. Când i se raspunse ca acesta era mort de multa  vreme, propuse proconsulului sa il urmeze pina la pestera, ca sa-i arata ca  plecase cu adevarat sa se refugieze cu cei care ii tineau companie pentru a  scapa de persecutiile lui Deciu. Proconsulul impreuna cu Episcopul si o mare  multime se dusera la pestera unde fura descoperite tablitele de plumb purtând  numele acelor Sfinti tineri. Toti au recunoscut veridicitatea miracolului si au  slavit pe Dumnezeu. Proconsulul si Episcopul scrisera apoi imparatului Teodosiu  ca aparitia miraculoasa a celor sapte tineri morti de multa vreme era o dovada  evidenta a reinvierii trupurilor. Imparatul se precipita la Efes, vizita pe Sfintii copii  si le scalda picioarele cu lacrimile sale. Dupa ce au vorbit indelung de  povestea lor suveranului si Episcopilor prezenti, Maximilian si cei care il  insoteau se lasara incetisor la pamint si adormira pentru totdeauna de somnul  mortii. Teodosiu dadu ordin sa fie facuta sapte sarcofage din aur si sa fie  cinstiti tinerii cei Sfinti prin mari sarbatori la care invita pe toti  locuitorii din Efes, atit bogati cit si saraci. Dar in noaptea urmatoare Sfintii  ii aparura in vis cerându-i sa le lase trupurile de-a dreptul pe pamint in  pestera lor in asteptarea invierii.

Pestera celor Sapte Adormiti identificata de traditie cu aceea in care si-a  dat sufletul Sfânta Maria Magdalena, deveni un renumit loc de pelerinaj. Cultul  lor se intinse in intreaga lume Crestina si se regaseste chiar si in traditia  islamului.

Iar cei sapte tineri, si-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Dumnezeu, în ziua a douazeci si doua a lunii octombrie. (Sinaxar.ro)