Predică a Sf. Ierarh Augustin al Hiponei la praznicul

Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos

(2011)

Sfântul Augustin a vazut  lumina zilei în anul 354, la Tagasta, orasel din Numidia, la  frontiera dintre Algeria si Tunisia de azi. Tatal sau, Patricius,  mic proprietar funciar, unul din notabilii orasului, ramase pagân  pâna la sfârsitul zilelor sale, dar mama sa, Sfânta  Monica (cf 4 mai), era o Crestina înfocata si îl  înscrise, înca de când era copil, printre  Catehumeni si îl ducea regulat la biserica pentru a-l învata  Tainele Credintei. Cu toate acestea Botezul fu lasat pe mai  târziu, dupa obiceiul vremii, iar copilul se dovedea a fi  turbulent si rebel la mustrarile mamei sale si se indeparta de  credinta. Inzestrat cu o inteligenta sclipitoare, în scurta  vreme ajunse sa stapâneasca limba latina  dar ramânea  recalcitrant fata de studiul limbii grecesti, o lacuna ce persista  în gândirea sa teologica. La vârsta de  saptesprezece ani fu trimis la Cartagina, metropola Africii,  pentru a urma cursuri de retorica. Ispitele orasului si anturajul  nepotrivit îl facura sa cada într-o viata de dezmat si  avu o legatura cu o femeie crestina de la care avu un fiu, Adeodat  (372). Datorita lecturilor din Cicero, îsi abandona  zadarnicele studii de drept si de retorica pentru a cauta Adevarul  si întelepciunea ; dar deceptionat de aparenta uscaciune a  Bibliei, fu mai degraba atras de doctrina maniheenilor, care îi  aparea ca o îmbinare rezonabila a lui Hristos cu dorinta sa  de a-si însusi întelepciunea doar cu ajutorul  rationamentului. Ramase timp de noua ani prizonierul acestei  erezii, atât de evidente totusi.

Dupa un scurt sejur la Tagasta, ca  profesor de gramatica, reveni la Cartagina, pentru a deschide o  scoala de retorica. Cu toate acestea, comportamentul urât al  studentilor sai îl dezgusta repede de aceasta profesie.  Pierzându-si iluziile asupra maniheismului ca urmare a unei  conversatii cu unul din episcopii lor, Faustus, spirit nelinistit  si avid de adevarata cunoastere, se îmbarca si pleca la  Roma, unde deschise o alta scoala, care nu avu mai mult succes.  Dupa ce fu vindecat de o boala grava, obtinând un post de  retor platit la Milano, se duse sa se instaleze acolo, nutrind  înca visul unei stralucite cariere în administratie  (384). Acolo fu prezentat Episcopului, Sfântul Ambrozie (cf  7 dec), care îl cuceri prin blândetea si amabilitatea  sa, si mai ales prin stralucita sa elocinta si interpretarile  spirituale ale Sfintei Scripturi, care îi deschisera inima  catre profunzimea cuvântului lui Dumnezeu. Monica venise cu  el si îl convinse sa îsi abandoneze concubina dar  încerca în zadar sa îl faca sa se angajeze  într-o casatorie profitabila. Filozofia si placerile mondene  îi produsesera o asemenea insatisfactie, încât,  cu durere si neliniste, cauta care ar fi putut fi izvorul  adevaratei fericiri. Lectura filozofilor neoplatonici îl  facu sa abandoneze definitiv maniheismul si îi permise sa  întreprinda cautarea interioara a unei vieti spirituale.  Spre deosebire totusi de acesti filozofi, aceata interiorizare nu  era pentru el o cautare speculativa si zadarnica, ci lua forma  unei cautari fierbinti a Dumnezeului întrupat, pe care îl  admitea în mod intelectual, dar pe care inima sa nu îl  traia înca. Atunci veni momentul în care auzi  vorbindu-se de Viata Sfântului Antonie cel Mare, scrisa de  Sfântul Atanasie în timpul exilului sau în Apus  si care era prilejul încrestinarilor rasunatoare în  rândul nobilimii. La putina vreme, în timp ce se afla  în gradina prietenului sau Alypius, plângându-si  viata retras, auzi o voce ca de copil cântând : „Ia  si citeste!”. Deschise un volum al Epistolelor Sfântului  Pavel care se afla acolo si se opri asupra urmatorului pasaj :  „Imbracati-va în Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa  nu o faceti spre pofte” (Romani 13:13). Intunericul  îndoielii  disparu îndata si o lumina blânda îi scalda  inima  în bucurie. In acea clipa devenise un alt om, care  avea sa nu mai traiasca decât pentru Hristos si Biserica Sa.  Când îi împartasi mamei sale aceasta revelatie,  ea fu cuprinsa de bucurie. Dupa ce îsi abandona definitiv  profesia de „negustor de vorbe”, petrecu retras câteva  luni, undeva la tara, cu mama sa, rude si câtiva prieteni,  pentru a se întrema dupa o boala pe care o agravase emotia  convertirii sale. Ïn aceasta prima forma de manastire , în  care îsi dorea sa duca o viata asemanatoare celei a  comunitatii apostolice de la Ierusalim, Augustin împreuna  rugaciunea cu meditatia Scripturii si discutii filozofice. Intors  la Milano, duse o viata austera si retrasa înainte de a fi  botezat de Sfântul Ambrozie, la 24 aprilie 387, în  compania lui Alypius si a fiului sau Adeodat. Se duse apoi la  Ostia, cu Sfânta Monica, în scopul de a se retrage în  Africa pentru a duce o viata monahala. Ïntr-o seara, pe când  stateau de vorba sprijiniti de o fereastra, ambalati pe  neasteptate de elanul conversatiei lor evlavioase si, aspirând  din toata inima la apele Izvorului ceresc, ei fura cuprisi de un   fel de extaz, deasupra celor vazute si nevazute, pentru a intra in  Comuniune cu Ïntelepciunea cea vesnica, moment de contemplare  care li se paru a fi o invitatie la a gusta înca de pe  aceasta lume din viata vesnica, dupa cuvântul Evangheliei :  „Intrati în bucuria Domnului vostru” (Sfântul  Augustin îsi relateaza în întregime convertirea  în „Confesiunile” sale, una din capodoperele literaturii  universale.). Sfânta Monica muri la putin timp iar Augustin,  întârziind proiectul sau, ramase înca ceva vreme  în Italia pentru a redacta lucrari de polemica împotriva  maniheenilor.

In septembrie 388 el se întoarse  la Tagasta, cu Alypius si Adeodat, care muri curând.  Augustin îsi vându toate bunurile si dadu saracilor  câstigul, iar el se consacra, timp de trei ani, organizarii  unei manastiri în compania prietenilor si ucenicilor sai.  Postului si rugaciunii le adauga meditarea asupra Legii lui  Dumnezeu, zi si noapte ; ceea ce Domnul îl facea sa  înteleaga, el comunica prin viu grai celor prezenti, prin  scrisori celor absenti. Cum se dusese într-o zi în  oraselul Hipona, la cererea unui functionar imperial care voia sa  îl asculte pentru a se hotarî asupra convertirii sale,  Augustin aparu cu batrânul Episcop Valeriu in prezenta  poporului. In timp ce prelatul împartasea celorlalti dorinta  ordonarii unui Preot pentru a-l seconda în predicarea în  limba latina, caci el era de limba greceasca, credinciosii pusera  mâna pe Augustin, salutându-l cu ovatii furtunoase,  iar el, plin de lacrimi in fata pericolului pe care îl  reprezinta pastoritul oamenilor, accepta „sa paraseasca pe  Dumnezeu pentru Dumnezeu”, adica sa renunte la tihna retragerii  în manastire pentru a sluji Trupul lui Hristos. Obtinu cu  toate acestea un termen de câteva luni pentru a se pregati  prin meditarea Scripturii si, dupa hirotonirea lui, Episcopul îi  acorda un teren în apropierea Bisericii, pentru a fonda  acolo o noua manastire, „Manastirea Gradinii”, care a dat vreo  zece Episcopi.

Catre sfârsitul anului 395,  primi consacrarea episcopala si la putin timp dupa Valeriu urca in  scaunul Hiponei. Aflat la catedra acestui mic Episcopat, dar  luminând toata Biserica Africii si pâna la  extremitatile lumii latine, prin învatatura sa, Sfântul  Augustin fu timp de treizeci si cinci de ani modelul bunului  Pastor, dându-si viata pentru oile sale si considerându-se  robul robilor lui Dumnezeu. Fara încetare, predica aproape  în fiecare zi (s-au pastrat  în jur de opt sute din  predicile sale), abordând toate subiectele cu o vivacitate  si o arta incomparabile si cautând sa transmita celor carora  se adresa dragostea lui pentru Dumnezeu si pentru bunurile  ceresti. In timpul zilei, solutiona conflicte, veghea la  administrarea Bisericii, se îngrijea de saraci – fara sa  ezite în a topi vase sfinte când nu se mai gasea aur –  iar în timpul noptii, redevenea calugar, consacrat cu toata  fiinta sa iubirii Mirelui. Traia in Episcopatul sau in comuniune  cu Clericii, pentru care redacta o Regula monahala (care se afla  la originea institutiei occidentale a canonicilor), adaptata  conditiei lor dar impunând respectarea stricta a votului  saraciei si a poruncilor Evangheliei.

Dragostea sa arzânda pentru  unitatea Bisericii nu-l lasa indiferent fata de nici unul din  evenimentele care agitau Lumea Crestina. Partiicipa la Sinoade si  strabatea Africa romana, profund divizata în vremea aceea,  punându-si întreaga arta si iscusinta în  serviciul Adevarului. Scrise vreo suta de opere, din care  majoritatea sunt consacrate luptei împotriva schismaticilor,  ereticilor si pagânilor. Dupa ce mai întii i-a respins  în mod stralucit pe maniheeni, îsi orienta întreaga  lupta împotriva schismaticilor novatieni, ce pretindeau ca  validitatea tainei casatoriei sa fie subordonata virtutii celui  care o oficia si care de aproape un secol iscasera o zizanie  nefasta în toata Biserica Africii instalând o ierarhie  paralela. Cum toate eforturile si argumentele Sfântului  Episcop pentru a-i readuce în sânul Bisericii se  loveau de ura lor înversunata, se decise cu durere în  suflet sa faca apel la puterea laicilor, dar neacceptând sub  nici o forma actele de violenta. Pentru ca multi atribuiau  Crestinilor responsabilitatea caderii Romei (410), Augustin  redacta o mare opera, „Cetatea lui Dumnezeu”, vasta reflectie  asupra istoriei umane, în care arata ca Biserica, trecând  prin toate vicisitudinile, e pe drumul catre Imparatia vesnica.  Apoi trebui sa lupte împotriva ereziei pelagilor, erezie  care minimisa rolul harului dumnezeiesc si considera ca omul, prin  propriile forte, poate sa ajunga sa nu mai pacatuiasca ; în  plus ea nega transmiterea pacatului originar si proclama inutil  Botezul copiilor. Augustin facu mari eforturi pentru a rasturna  aceasta doctrina în scopul de a apara credinta Bisericii ;  dar antrenat de necesitatile disputei si prin spiritul sau însetat  de clarificari rationale, stabili, între natura si Har, o  opozitie prea stricta care avea sa aiba mai târziu  consecinte nefaste în Occident. Aceasta disputa nu avu nici  un ecou în Rasarit, caci Parintii greci, care îl  cunosteau prea putin pe Augustin, considerau acest raport între  natura si Har ca o „cooperare” (sinergie). Dorinta lui  Augustin de a patrunde prea adânc tainele prestiintei divine  îl conduse la o conceptie exagerata a predestinarii  – care  pastra la el un sens ortodox, atâta vreme cât ea  ramânea înteleasa ca o consecinta a actelor libere,  prevazute din vesnicie de catre Creator, dar nu determinate de El.  Doctrina sa fu cu toate acestea sursa diverselor erezii  occidentale despre predestinare, precum calvinismul.

Sf. Augustin reusi sa obtina ca  pelagienii sa fie condamnati de Sinoadele de la Cartagina (411) si  de la Roma (417), dar erezia persista. Când vandalii, veniti  din Spania, începura sa invadeze Africa crestina, facând  ravagii pe unde treceau, Sfântul Episcop îsi cheltui  neobosit toata energia pentru a salva ce mai putea fi salvat. Dupa  patruzeci de ani de episcopat si de munci apostolice, vedea cu  durere cum renastea idolatria în mijlocul ruinelor  însângerate si erezia ariana impusa de cuceritori.  Hipona era asediata de trei luni când el fu cuprins de o  febra violenta. Isi pavase peretii camerei cu psalmii pocaintei si  cu entuziasmul unui proaspat convertit îsi dadu în  mâinile Domnului sufletul sau mare, în ziua de 28  august 427.

Daca doctrina Sfântului  Augustin duse la devieri în Occidentul medieval, nu i se  poate cu toate acestea reprosa faptul de a fi fost un eretic, caci  si-a supus întotdeauna, cu smerenie, reflectiile sale  judecatii Bisericii si, terminându-si lucrarea „De  Trinitate”, scria : „Doamne, Unul Dumnezeu, Dumnezeu Treime,  tot ce am scris în aceste carti vine de la Tine si daca e  ceva care sa vina de la mine, sa fiu iertat de Tine si de cei care  sunt ai Tai”.

Sfântul Augustin este praznuit la 28 august în  Biserica latina. Impins, atât prin formarea sa intelectuala  cât si de circumstantele convertirii sale, sa priveasca  relatia omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degraba  „psihologic”, diferit de cel adoptat de traditia patristica  anterioara, Sfântul Augustin a dat întregii sale  teologii un aspect personal, care afecta doctrina sa despre Sfânta  Treime, despre pacatul originar, despre raporturile naturii si  harului etc. Atâta vreme cât aceste teze fura  considerate drept opinii teologice personale („teologumene”),  ele nu pusera in discutie locul Sfântului Augustin printre  Sfintii ortodocsi. Abia când fura adoptate ca doctrina  oficiala si exclusiva a Bisericii romane (printre altele în  considerarea originii Duhului Sfânt nu doar în Tatal  ci si în Dumnezeu-Fiul) ele devenira principalul subiect de  discordie între cele doua Biserici. Daca, rational, poate fi  cinstit Augustin ca Sfânt Ortodox, aceasta se datoreaza mai  putin calitatii sale de teolog cât calitatii sale de pastor,  si pentru sfintia sa personala indiscutabila. Sfântul  Photios scria despre el : „Având în vedere ca unii  dintre Parintii nostri si doctori au deviat de la credinta în  ceea ce priveste câteva dogme, noi nu primim ca doctrina  cele în care au deviat dar noi continuam sa îmbratisam  oamenii care au fost ei”. Ep. 24, 20 (PG 102, 813). Pentru acest  motiv unii îl numesc „preafericit” sau „iero”, dar  asemenea distinctii nu existau în traditia hagiografica  ortodoxa, ar fi de ajuns aici sa se faca distinctia între  viata sa si posteritatea nefericita a doctrinei sale.