”Toți ne zbatem între viață și moarte. Noi suntem niște copii morți, pentru că după cum copiii se joacă și fac dezordine, tot așa și noi păcătuim și murim duhovnicește…Așa cum aici umblăm pe drumuri,  tot așa într-o zi  vom umbla pe cărările cerului, unde luminători sunt îngerii și sfinții.

        Să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, atâta vreme cât nu li se refuză. În fiecare sâmbătă, mănăstirea citește foarte multe nume de adormiți, cerând de la Dumnezeu să-i așeze în slava Lui…

        Un ieromonah citea într-o zi o mulțime de nume și obosind, s-a întrebat: Oare se mântuie cei pe care-i pomenesc? Simt ei ceva?  Oare cerul simte că eu mă rog pentru cei ce au plecat de pe pământ? Sunt ajutați oare cei morți?  În acel moment, fiind obosit, s-a sprijinit de strana sa, a închis puțin ochii și între somn și veghe, într-o stare de priveghere a minții, dar și de oboseală a trupului, și-a ridicat ochii sus și vede…vede…”