Acest Sfânt Părinte Pahomie s-a născut în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene, în preajma anului 1674, din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Eftimie şi prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Încă din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine.

Despre copilăria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu există mărturii cum a ajuns în mânăstirile din Moldova. Însă un pomelnic păstrat la schitul Pocrov ne spune că Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, „cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie”, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L-a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Mânăstirea Neamţ.

Intrat în mânăstire ca tânăr frate ascultător şi evlavios, Sfântul a parcurs, după rânduială, toate încercările duhovniceşti, supunându-se poruncilor egumenului şi fraţilor, fiind un exemplu de nevoinţă întru toate. Nici n-a împlinit vârsta de 25 de ani, că faptele sale l-au făcut vrednic de mult dorita călugărie, primind – în anul 1697 – tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi şi pline de suferinţe din pricina năvălitorilor care ameninţau neamul românesc şi Biserica Ortodoxă. De foarte multe ori, împreună cu toată obştea, cu odoarele mânăstirii şi, mai ales, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe de mânăstirea sa, din faţa primejdiilor barbare.

Încercat întru toate şi cunoscută fiind râvna lui duhovnicească, episcopul de atunci l-a ridicat la treapta preoţiei. Astfel, Cuviosul, iscusit în taina rugăciunii, bun chivernisitor al treburilor mânăstirii, este ales de fraţi eclesiarh mare, încredinţându-i-se toate ale bisericii. Primind această ascultare, Sfântul a început mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere sporind întru faptele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. Cu toate că ostenelile călugăreşti şi bisericeşti nu le uita niciodată, totuşi, preocuparea către învăţătură şi cunoaştere nu l-a părăsit, dovedind şi în acestea o smerenie pilduitoare.
După moartea egumenului Ioan, obştea marii lavre a Neamţului l-a aşezat în fruntea ei, deşi avea vârsta de nici treizeci de ani. Înălţarea sa în cinste nu l-a semeţit ci, dimpotrivă, Cuviosul şi-a sporit şi mai mult nevoinţele. Deci, în toţi aceşti ani, Cuviosul Pahomie se îngrijeşte de cele duhovniceşti şi sporeşte în smerenie, ducând o viaţă închinată nevoinţelor aspre, ostenelilor nesfârşite şi rugăciunii neîncetate. A condus Mânăstirea între anii 1702 şi 1704.

Dorind împlinire duhovnicească cu adevărat şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, Părintele Pahomie pleacă la Kiev, unde petrece doi ani. Aici, se închină la sfintele moaşte din Lavra Pecerska, aflând printre ele şi pe ale Egumenului de Neamţ, Grigorie Ţamblac. Tot în aceste locuri, îl cercetează pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, mare isihast şi iscusit nevoitor, căruia îi devine ucenic. În felul acesta, Cuviosul împlineşte cuvintele psalmistului: „iubit-am foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule”. Atât de mult îl cinstea pe noul său părinte că-l socotea, pe bună dreptate, învăţător de schimnicie şi părinte sufletesc. De la el părintele Pahomie a primit răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa cu tăcere în pustie, primind pentru aceasta binecuvântarea Sfântului Ierarh: „Domnul să fie cu tine şi să umple dorul tău”.

În anul 1706, după ce a dobândit mult folos sufletesc şi după binecuvântarea primită de la Sfântul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s-a întors la Mânăstirea Neamţ, încărcat cu cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă. De acum, gândul şi inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desăvârşire întru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roagă soborul mânăstirii să-l lase să se retragă la pustie, într-un loc de linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul, nu foarte departe de Mânăstirea Neamţ. Acolo a sihăstrit împreună cu câţiva ucenici iubitori de linişte: Sofronie, Macarie, Lazăr, silindu-se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, ostenindu-şi trupul şi robindu-l duhului.

Roadele faptelor lui cele bune şi vestea despre nevoinţele lui cele plăcute lui Dumnezeu s-au revărsat prin toată ţara Moldovei. Astfel, nişte boieri, aflându-se la vânătoare, au ajuns la sihăstria pururea pomenitului părinte Pahomie şi când l-au văzut s-au bucurat şi s-au folosit mult de cuvintele şi învăţăturile pustnicului. Aceşti boieri, aflându-se la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii şi egumenii mânăstirilor, au hotărât ca în locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, să fie adus la această sfântă treaptă părintele Pahomie, “liniştitorul de sub muntele Chiriacului”. Aşa, plăcutul lui Dumnezeu, vrednic slujitor al harului, a ajuns păstor al Romanului începând cu luna ianuarie 1707.

Cu multă destoinicie, cuviosul a condus bine turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii, pe cei săraci miluindu-i, pe cei scârbiţi mângâindu-i şi „făcându-se tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească”. Nevoinţa pustnicească nu l-a împiedicat să se arate un bun chivernisitor şi drept judecător în pricinile episcopiei, păstorind, cu cuvântul şi cu puterea duhului, şapte ani şi trei luni turma încredinţată de Mântuitorul Hristos. În tot acest timp, în care a fost înconjurat cu evlavie de credincioşii săi, Sfântul Ierarh a învăţat poporul tainele credinţei, i-a sfătuit pe monahi pe calea nevoinţelor, l-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat, a zidit biserici şi a purtat de grijă de cei săraci şi lipsiţi de ajutor.

Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu l-au făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, “socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Dorinţa lui de linişte a fost mai puternică decât rugăminţile domnitorului, ale sfetnicilor lui şi ale poporului binecredincios. Drept aceea, s-a retras din nou lângă muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locaş de rugăciune “cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugăciuni şi lacrimi, cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, rânduindu-i hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Pentru această biserică s-a rugat Sfântul ca Dumnezeu s-o păzească sub aripile milei Sale „în veci neclătită, nearsă, nerisipită”; şi s-o izbăvească de tot răul „şi de toţi vrăjmaşii trupeşti şi sufleteşti, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, şi de diavoli, de toţi demonii, şi de toate lucrurile şi primejdiile satanei şi de tot răul”. Cuviosul a închinat rugăciune şi pentru toţi fraţii care petreceau cu el în nevoinţă călugărească şi pentru cei care vor petrece şi de atunci înainte. De asemenea, Sfântul s-a rugat Tatălui ceresc să primească rugăciunile sale şi ale tuturor credincioşilor şi să îndrume către acest sfânt loc oameni care să placă Sfinţeniei Sale: „buni, smeriţi, învăţaţi, credincioşi”. N-a uitat Cuviosul Ierarh nici de lucrurile materiale, căci L-a rugat pe milostivul Dumnezeu să trimită aici „deplin belşug sufletesc şi trupesc”, izbăvindu-i pe toţi „de toate neputinţele şi bolile sufleteşti şi trupeşti, dăruindu-le tuturor pocăinţă cu lacrimi, cu viaţă neprihănită, ca până întru adânci bătrâneţe să slujim Sfinţiei Tale”.

Multe au fost grijile Cuviosului în această vreme, însă nici una n-a biruit setea lui de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, şi în jurul lui s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori în taina rugăciunii neîncetate, în privegheri, în post şi în cititul cărţilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfântul sihastru Pahomie s-a nevoit, smerindu-se foarte.

Spre sfârşitul vieţii sale, vrăjmaşul diavol şi vremurile tulburi i-au adus multe suferinţe, necazuri şi lipsuri. Pentru aceasta, în anul 1717 Sfântul Ierarh Pahomie a pornit în pribegie în Transilvania, pentru ca apoi să se oprească la Lavra Pecerska. Se pare că a primit şi marea schimă, numindu-se în continuare Pimen. În Pecerska, fără tihnă, cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă, s-a nevoit până la sfârşitul vieţii, când a trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Acest sfânt părinte Pahomie s-a născut în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene, în preajma anului 1674, din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Eftimie şi prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Încă din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine.

Despre copilăria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu există mărturii cum a ajuns în mânăstirile din Moldova. Însă un pomelnic păstrat la schitul Pocrov ne spune că Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, „cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie”, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L-a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Mânăstirea Neamţ.

Intrat în mânăstire ca tânăr frate ascultător şi evlavios, Sfântul a parcurs, după rânduială, toate încercările duhovniceşti, supunându-se poruncilor egumenului şi fraţilor, fiind un exemplu de nevoinţă întru toate. Nici n-a împlinit vârsta de 25 de ani, că faptele sale l-au făcut vrednic de mult dorita călugărie, primind – în anul 1697 – tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi şi pline de suferinţe din pricina năvălitorilor care ameninţau neamul românesc şi Biserica Ortodoxă. De foarte multe ori, împreună cu toată obştea, cu odoarele mânăstirii şi, mai ales, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe de mânăstirea sa, din faţa primejdiilor barbare.

Încercat întru toate şi cunoscută fiind râvna lui duhovnicească, episcopul de atunci l-a ridicat la treapta preoţiei. Astfel, Cuviosul, iscusit în taina rugăciunii, bun chivernisitor al treburilor mânăstirii, este ales de fraţi eclesiarh mare, încredinţându-i-se toate ale bisericii. Primind această ascultare, Sfântul a început mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere sporind întru faptele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. Cu toate că ostenelile călugăreşti şi bisericeşti nu le uita niciodată, totuşi, preocuparea către învăţătură şi cunoaştere nu l-a părăsit, dovedind şi în acestea o smerenie pilduitoare.
După moartea egumenului Ioan, obştea marii lavre a Neamţului l-a aşezat în fruntea ei, deşi avea vârsta de nici treizeci de ani. Înălţarea sa în cinste nu l-a semeţit ci, dimpotrivă, Cuviosul şi-a sporit şi mai mult nevoinţele. Deci, în toţi aceşti ani, Cuviosul Pahomie se îngrijeşte de cele duhovniceşti şi sporeşte în smerenie, ducând o viaţă închinată nevoinţelor aspre, ostenelilor nesfârşite şi rugăciunii neîncetate. A condus Mânăstirea între anii 1702 şi 1704.

Dorind împlinire duhovnicească cu adevărat şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, Părintele Pahomie pleacă la Kiev, unde petrece doi ani. Aici, se închină la sfintele moaşte din Lavra Pecerska, aflând printre ele şi pe ale Egumenului de Neamţ, Grigorie Ţamblac. Tot în aceste locuri, îl cercetează pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, mare isihast şi iscusit nevoitor, căruia îi devine ucenic. În felul acesta, Cuviosul împlineşte cuvintele psalmistului: „iubit-am foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule”. Atât de mult îl cinstea pe noul său părinte că-l socotea, pe bună dreptate, învăţător de schimnicie şi părinte sufletesc. De la el părintele Pahomie a primit răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa cu tăcere în pustie, primind pentru aceasta binecuvântarea Sfântului Ierarh: „Domnul să fie cu tine şi să umple dorul tău”.

În anul 1706, după ce a dobândit mult folos sufletesc şi după binecuvântarea primită de la Sfântul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s-a întors la Mânăstirea Neamţ, încărcat cu cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă. De acum, gândul şi inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desăvârşire întru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roagă soborul mânăstirii să-l lase să se retragă la pustie, într-un loc de linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul, nu foarte departe de Mânăstirea Neamţ. Acolo a sihăstrit împreună cu câţiva ucenici iubitori de linişte: Sofronie, Macarie, Lazăr, silindu-se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, ostenindu-şi trupul şi robindu-l duhului.

Roadele faptelor lui cele bune şi vestea despre nevoinţele lui cele plăcute lui Dumnezeu s-au revărsat prin toată ţara Moldovei. Astfel, nişte boieri, aflându-se la vânătoare, au ajuns la sihăstria pururea pomenitului părinte Pahomie şi când l-au văzut s-au bucurat şi s-au folosit mult de cuvintele şi învăţăturile pustnicului. Aceşti boieri, aflându-se la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii şi egumenii mânăstirilor, au hotărât ca în locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, să fie adus la această sfântă treaptă părintele Pahomie, “liniştitorul de sub muntele Chiriacului”. Aşa, plăcutul lui Dumnezeu, vrednic slujitor al harului, a ajuns păstor al Romanului începând cu luna ianuarie 1707.

Cu multă destoinicie, cuviosul a condus bine turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii, pe cei săraci miluindu-i, pe cei scârbiţi mângâindu-i şi „făcându-se tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească”. Nevoinţa pustnicească nu l-a împiedicat să se arate un bun chivernisitor şi drept judecător în pricinile episcopiei, păstorind, cu cuvântul şi cu puterea duhului, şapte ani şi trei luni turma încredinţată de Mântuitorul Hristos. În tot acest timp, în care a fost înconjurat cu evlavie de credincioşii săi, Sfântul Ierarh a învăţat poporul tainele credinţei, i-a sfătuit pe monahi pe calea nevoinţelor, l-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat, a zidit biserici şi a purtat de grijă de cei săraci şi lipsiţi de ajutor.

Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu l-au făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, “socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Dorinţa lui de linişte a fost mai puternică decât rugăminţile domnitorului, ale sfetnicilor lui şi ale poporului binecredincios. Drept aceea, s-a retras din nou lângă muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locaş de rugăciune “cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugăciuni şi lacrimi, cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, rânduindu-i hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Pentru această biserică s-a rugat Sfântul ca Dumnezeu s-o păzească sub aripile milei Sale „în veci neclătită, nearsă, nerisipită”; şi s-o izbăvească de tot răul „şi de toţi vrăjmaşii trupeşti şi sufleteşti, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, şi de diavoli, de toţi demonii, şi de toate lucrurile şi primejdiile satanei şi de tot răul”. Cuviosul a închinat rugăciune şi pentru toţi fraţii care petreceau cu el în nevoinţă călugărească şi pentru cei care vor petrece şi de atunci înainte. De asemenea, Sfântul s-a rugat Tatălui ceresc să primească rugăciunile sale şi ale tuturor credincioşilor şi să îndrume către acest sfânt loc oameni care să placă Sfinţeniei Sale: „buni, smeriţi, învăţaţi, credincioşi”. N-a uitat Cuviosul Ierarh nici de lucrurile materiale, căci L-a rugat pe milostivul Dumnezeu să trimită aici „deplin belşug sufletesc şi trupesc”, izbăvindu-i pe toţi „de toate neputinţele şi bolile sufleteşti şi trupeşti, dăruindu-le tuturor pocăinţă cu lacrimi, cu viaţă neprihănită, ca până întru adânci bătrâneţe să slujim Sfinţiei Tale”.

Multe au fost grijile Cuviosului în această vreme, însă nici una n-a biruit setea lui de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, şi în jurul lui s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori în taina rugăciunii neîncetate, în privegheri, în post şi în cititul cărţilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfântul sihastru Pahomie s-a nevoit, smerindu-se foarte.

Spre sfârşitul vieţii sale, vrăjmaşul diavol şi vremurile tulburi i-au adus multe suferinţe, necazuri şi lipsuri. Pentru aceasta, în anul 1717 Sfântul Ierarh Pahomie a pornit în pribegie în Transilvania, pentru ca apoi să se oprească la Lavra Pecerska. Se pare că a primit şi marea schimă, numindu-se în continuare Pimen. În Pecerska, fără tihnă, cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă, s-a nevoit până la sfârşitul vieţii, când a trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.